A nins. S-a asternut zapada. Peste-vale, pe drum nu a curatat-o nimeni asa ca toti copiii s-au inghesuit sa se arunce in sanii. La dealul de la pod e zarva mare. Saniile vechi, mari si ruginite se aud cum aluneca greoi pe zapada. Copiii tipa.
E un tablou pe care l-am trait si noi. Parintii nostri, bunicii, poate strabunicii..
Imi amintesc cand citeam "Iarna pe ulita". Imi inchipuiam Sercaia. Semana atat de bine cu scenele din viata pe care, copil fiind, o duceam la Sercaia....
Nu ne era niciodata frig. Sau poate ne era, dar era prea mare veselia ca sa-ti mai amintesti de frig. Dealul nu s-a schimbat. Saniile aluneca la vale la fel, iar copiii, parca cu voci nechimbate, striga: Partie!
Valea a inghetat din nou. La fel ca-n vremea copilariei. Parca imi venea sa-mi iau patinele, sa-mi chem prietenii pe vale. Dar au trecut peste 20 de ani. Patinele au ruginit, prietenii s-au indepartat...poate doar valea si Sercaia au ramas la fel. Ca-n fiecare iarna. Rece, dar primitoare. Pentru ca acolo unde inseamna "acasa" nu te poti simti altfel decat bine primit, iar amintirea copilariei poate oricand sa te incalzeasca...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu